Analiza

,,Învaţă să îţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă,,

Cine a zis asta si cu ce scop? Pentru Lucian nu conteaza. El ia totul asa cum este si face propria lui interpretare. Poate ca asta trebuie sa facem toti: sa avem propriile noastre interpretari, nealterate de cele ale diverselor autoritati (de la parinti pana la profesori). Insa nu este posibil. Tot ceea ce suntem este expresia bagajului acumulat din bagajele altora. Unii au o sita mai rara, altii una mai deasa... dar toti cernem ceea ce primim, oferim sau luam. Este ca o boala cu care te procopsesti chiar de la nastere si de care nu poti sa scapi nici chiar daca la un moment dat te izolezi. Chiar daca te duci, sa zicem, pe un varf de munte sau in mijlocul desertului, tot ai in tine acel ceva. Acel ceva... pentru fiecare dintre noi inseamna altceva. Unicitatea... care dispare daca nu ai grija de ea.

Invata sa iti scrii. Adica dezvolta-ti capacitatea de exprimare...in raport cu tine, dar si cu cei din jur.

durerile pe nisip. in ideea ca durerile nu trebuie sa ramana. ceea ce este negativ trebuie sa dispara. sa fie dus cum vantul duce nisipul. sau... daca ma gandesc la un tarm de mare, sa fie sters de un val, doua, mai multe valluri... Dragut. Insa si durerile au rolul lor... nu trebuie sa dispara.

si bucuriile pe stanca. imi este clar ca o stanca este rezistenta... da. dar si stanca se poate sparge in multe bucati. mai depinde si cu ce scrii, ca poate vine o ploaie si curata scrisul de pe stanca. ideea este ca bucuriile trebuie sa ramana. Oare?

- Hei! Ce faci? Ce ai ramas asa... cu privirea in gol?

-Buna. Ma gandeam la ceva.

-Lucian, ma uimesti ! Ai inceput sa gandesti?

-Nu mai rade ca o isterica ! Incercam sa analizez o situatie pe care tu oricum nu ai putea sa o intelegi.

-Pune-ma la incercare !

-Uite : ,,Învaţă să îţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă,,

-Lucian... tu vrei sa ma duci la mare... Ce dragut ! Mergem doar noi sau il suni si pe Patric?

-Nu aveam asta in plan. Dar ok. Mergem. Sa mai uit de lumea asta.

Salvare

- E greu de crezut...
- A avut noroc !
- Nu-i vorba de noroc. Medicii si-au facut treaba si atat.
- Dar cat crezi ca va ramane in starea asta?
- Uite ! Da-l mai tare sa auzim ! E stirea...
Un cumplit accident de masina a avut loc astazi in jurul orei 15...
- Stirile de la 5 ? Astia numai stiri macabre dau...
- Taci !
... din fericire nu s-au inregistrat alte victime. Autorul accidentului se afla internat la terapie intesiva, este in stare critica, medicii spun ca nu are sanse...
- Ce tampita ! Baga informatii neadevarate.
- Na ! Ca tot vroia el sa fie vedeta... acum e la TV !
- Cum poti face glume intr-o asemenea situatie?
- Buna seara ! Sunt Doctor Stanescu si ...
- Domnule Doctor sa ne spuneti din timp care va este ,,onorariul,, !
- ... eu ma voi ocupa de Lucian. In primul rand: haideti sa iesim , sa-l lasam sa doarma; in al 2-lea rand: eu nu iau spaga ! Maine vom mai face unele analize si va vom informa cu privire la starea lui.


Sa dorm? Cum sa dorm... nu-mi pot misca nicio parte a corpului. Toata vorbaraia lor mi-a amintit de teatrul radiofonic pe care il ascultam cu mare drag pana adormeam imaginandu-mi actorii si decorul... macar de asi putea deschide ochii... sper doar sa nu o iau razna. Nu simt nimic... nu vad nimic... e bine ca pot sa aud ce se petrece in jurul meu... poate asta ma va tine aici... sunt eu cu mine... la propriu... acum macar voi avea timp sa gandesc si sa analizez mai profund totul... imi voi putea imagina... la ce folos ? nu ma voi putea exprima... eu care nu puteam o clipa sa stau si sa-i ascult pe cei din jurul meu... eu care vorbeam, radeam si ma exprimam cu toata fiinta mea... acum... sunt un prizonier...

Asteptari

Sta ca pe ace. Pare inghetat intr-o pozitie incomoda de asteptare, pe un scaun de lemn masiv, in mijlocul unei incaperi goale cu peretii patati de amintiri.
   Privirea ii este fixata pe usa intredeschisa. Astepata.
   Sta asa de cateva zile insa nimic nu se intampla. Nici el nu stie la ce anume ar trebui sa se astepte. Este clar ca ceea ce ar trebui sa se intample se lasa asteptat... Nu vrea sa renunte. Si-a propus sa astepte ceva ce va aduce o schimbare majora sau , poate, mai multe schimbari. Ceea ce el nu stie sa vada este cum totul se schimba in timp ce el sta si astepta infipt in acel scaun rigid. Totul s-a schimbat: anotimpul, decorul, oamenii...chiar si el...insa nu-si da seama pentru ca a cazut prada asteptarii.
   Atipeste pentru cateva minute. In acest timp usa s-a inchis brusc facand un zgomot puternic, dar el nu s-a trezit.  Viseaza. In visul lui asteptarea continua. Este tot pe acel scaun, cu privirea atintita pe aceasi usa. Aude o voce ce il striga insistent. Deschide ochii. Usa se deschide larg si in camera intra un domn imbracat intr-un costum gri la care a asortat o cravata verde.
- Buna Lucian ! Este ziua ta norocoasa ! Am venit sa-ti dau vestea personal: vei pleca de aici peste doua zile. Fa-ti bagajele !
- Nu am nimic de luat de aici. Poate doar de lasat.
- Cum vrei... Ne vedem peste doua zile.
  Entuziasmat ca asteptarea a luat sfarsit deschide ochii, se ridica, se uita la usa. Este inchisa. Agitat se napusteste asupra usii. Inzadar incearca. Usa este incuiata, iar cheia nu e la el. Urla cat il tin plamanii, dar nu e nimeni sa-l auda. Loveste usa cu pumnii si cu picioarele. Isi ia avant si se izbeste apoi in usa cu speranta ca o poate darama. Fara rezultat.
- Dati-mi drumu ! E vremea sa plec de aici ! Vreau sa plec !
  A obosit si se aseaza pe scaun. De data asta, cu spatele la usa si cu fata spre geam.
  Este toamna.

Ploaie de Mai

A mai trecut un an...o zi...si cateva ore bune de somn.
Se intinde, se scufunda parca in adancul patului rigid si rece. Fiecare minut trece grabit, fieru s-a racit... Din neant parca se aude o melodie. E o piesa veche p care obijnuia sa o asculte in fiecare dimineata cand isi fuma tigara, isi savura cafeaua rece cu mult zahar. Ii suna telefonul:
- Alo?!
-Imi lipsesti...
- Cine e?
- Maya...cum te simti? Esti ok?
- Acum m-am trezit...am atipit cateva minute...
- Stiu ca a trecut mult timp... mai stii cand radeam in fata blocului, la o bere si o tigara...era vara...
- Cine ziceai ca esti?
- Maya...
-Nu cunosc nicio Maya. De ce ma suni? Ce vrei?
-............
Un lan de maci... singur intr-o mare rosie, parfumata... vantul adie, in culoarea stranie a  apusului totul pare ca prinde viata...se strecoara cu grija printre flori...ajunge la sosea...face autostopu...
2 Mai. O zi torida. Perfecta pentru o blalaceala in valuri... sunt valuri mari...marea e agitata. Sirene esuate pe mal... incepe ploaia...

Realitati ireale

Cat e ceasu? Ce zi e azi? Ce anotimp e? Intrebari care pentru el nu au raspuns...chiar de ar avea, nu ar conta, oricum el este prins in alte ganduri...mai putin reale pentru cei din jurul sau...dar care ''ei'' ? Nu exista nimeni acolo, langa el, si totusi discutia este aprinsa :
- De ce nu ai fost atent?! Uite! Ai reusit sa pierzi tot ! Era asa de greu sa o legi? Acum e dusa de valuri in larg...furtuna de aseara sigur a scufundat-o.
- Asta e ! Nu mai pot face nimic...e pierduta...
- Esti nebun ?! Ia barca mea si fugi de caut-o ! Sa nu te intorci fara ea !
- Dar tu ai zis...
- Ce am zis?!
- Ai zis ca furtuna de aseara sigur a scufundat-o.
- Da ! Am zis, dar nu mai conteaza ce am zis...
- Atunci nu mai conteaza nimic! Nu plec nicaieri! Am pierdut-o si ma voi obijnui cu asta...cat de greu sa fie? Plus ca imi pot construi alta...oricum era...
- Oricum era, era a ta !
Isi aprinde o tigara...parca trezit la realitate de ceva, ofteaza greu, trage cu pofta fum dupa fum si se aseaza pe fotoliul confortabil. Parca se scufunda in el...si in lumea lui interioara in care pare ca timpu' nu zboara ci se amesteca armonios cu grave sunete de vioara... Deschide ochii. Se afla tot in camera stramta si intunecata. Mirosul puternic de mucegai il face sa respire greu si sa tuseasca. Se duce la geamul mic si murdar si incearca sa-l deschida... orice efort e inutil. Geamul este blocat. Lesina. Ramane prizonier intr-o lume ireala si totusi fatal de reala pentru el.
- Lucian...Lucian ! Trezeste-te ! Hai azi...e tarziu !
Se trezeste buimac. Habar n-are unde se afla...a cui era vocea angelica...
Sangele ii alearga prin vene, are gura uscata, e plin de sudoare si tremura.
In jurul sau decorul se construieste piesa cu piesa ca un puzzle. Intr-un final totul prinde forma si culorile parca sunt prea vii pentru ochii lui, oricum deranjati de lumina.
- Hai somnorosule ! Hai azi !
- Maya?!?
- Ce ai? Ce te uiti asa la mine? Ai visat urat?
- Maya...dar tu... Unde sunt ?
- Cum: unde esti? In port. In patul tau, in barca ta... cu iubita ta.
Maya zambeste si il saruta gingasi pe frunte, il priveste fix in ochii lui mari si verzi, apoi isi ia un prosop si pleaca.
- Te astept. Grabeste-te ! Vreau sa ocup un loc bun pe plaja.
- Da...vin...
Pana sa se ridice isi aprinde o tigara. Inca ii mai tremura mana dreapta si o ultima picatura de sudoare i se scurge pe frunte. Isi trece mana stanga prin par. Se uita prin camera...toate sunt la locul lor...isi aminteste cine e, unde se afla si cu ce scop. E in vacanta. In Portul Cann, impreuna cu iubita si bunul lui prieten, Patric, venit si el cu barca si iubita lui Sandra. Stinge tigara deja ajunsa la filtru si iese. Isi croieste drum prin dezordinea de pe punte. Ea il asteapa nerabdatoare.
- Esti ok?
- Da. Sunt mult mai bine. Hai sa mergem sa-i luam si pe Sandra si Patric...
- Ei au ajuns deja...
O apuca de mana si o tine strans de parca nu ar vrea sa-i mai dea drumu vreodata.
Drumul pana la locul stabilit de pe plaja i se pare o eternitate, dar se bucura de el. Zambeste si respira de parca ar face-o pentru prima si ultima data. Totul i se pare minunat...atat de viu...pescarusii parca rad doar pentru el, soarele parca straluceste doar pentru el...iar Maya...ea sigur este doar pentru el.
- Uite ca au ajuns somnorosii !
- Salut Patric! Buna Sandra! Cum e apa?
- Nu stiu cum e apa...dar berea e cam calda. Hai sa luam alta!
- Hai in apa Sandra! Uite ce valuri!
- Du-te tu...nu vin.
- ok...cum vrei...
Nisipul arde rau, vantului parca ii e lene sa adie, iar coada la bere e interminabila...Cu toate astea Lucian e foarte zambitor si parca are o sclipire ciudata in ochi.
- E groaznic de cald azi. Mai tarziu iesim in larg cu barca? Ce zici?
- Ar fi super ok...
- Sandra sigur vrea, mai ramane sa o intrebi tu pe Maya daca are chef de o plimbare. O luam pe a mea sau pe a ta?
- Nu stiu... vedem noi atunci. Acum tot ce vreau e o bere rece.
Dupa aproximativ o ora ajung in fata, isi cumpara berile mult dorite si se intorc la locul de pe plaja unde Maya si Sandra ii asteptau.
- Ce bine ca v-ati intors...eu si Maya ne gandeam sa facem o plimbare.
- Asta ziceam si noi...
- Pai...sa mergem !
Nu mai stau pe ganduri si pornesc spre barca lui Patric.
Se aude un ticait de ceas...
- Bai... al cui ceas ticaie asa tare?
- Lucian... nu are nimeni ceas la mana.
- Da...dar eu aud un ticait...
Suna alarma de ceas. E 6:30. Asistenta intra in camera.
- Hai Lucian! Trebuie sa-ti iei pastila!
Cu ochi intredeschisi se ridica intinde mana, asistenta ii da o pastila si un pahar de plastic cu apa. Lucian nu are nicio reactie.Miscarile ii sunt mecanice, sacadate. Inghite pastila, pune paharul pe masuta de langa pat si se intinde la loc in pat.
- Nu , nu , nu ! Nu mai poti sa dormi ! Trebuie sa te pregatesc. Peste doua ore ai o vizita.
- Cine?
- Maya... Saraca... nu stiu cum mai rezista...
Lucian pare total absent. Priveste in gol si isi roade o unghie...
- Cine? Cine? Cine?
- Ridica-te!
Asistenta il ajuta sa se schimbe apoi il duce la sala de mese. Lucian isi mananca micul dejun si nu isi explica unde se afla. Ce e real si ce nu? Viseaza iar sau asta ii este viata? O mana il atinge usor pe umar.
- Pofta buna! Pot sa ma asez langa tine?
- Nu ! Eu mananc singur !
Se intoarce sa vada cine e. Maya il priveste cu lacrimi in ochi si da sa se aseze langa el.
- Ti-am spus ! Mananc singur !
- Bine...vorbim cand termini.
Maya pleaca sa-l caute pe Doctorul care se ocupa de Lucian. Dupa cateva indicatii ale altor asistente de pe colidor ajunge intr-un final la biroul Doctorului.
- Pot sa intru?
- Da, poftim. Ia loc.
- Sunt Maya...
- Stiu, stiu... Lucian face progrese...
- Va bateti joc de mine ! A trecut un an si jumatate de cand este aici si tot nu ma recunoaste.
- V-am spus de la inceput. O lovitura atat de puternica... Ma mir ca a supravietuit.
- Si asta vi se pare ''viata'' ? Sa nu stii cine esti, unde esti, cine sunt oamenii din jurul tau...sa nu-ti cunosti trecutul, prezentul sa-l ''traiesti'' doar ca sa nu mori. Asta nu e viata !
- Va inteleg perfect...
- Sunt sigura ca intelegeti... insa nu veti intelege niciodata ce se intampla in ''realitatea'' lui !