La psiholog

- Daca nu era Maya nu stiu ce as fi facut. M-a ajutat mult si inca ma ajuta. E langa mine mereu. Uneori ma scoate din minti, este insuportabila. Dar ii sunt recunoscator.

- Descri-o, te rog. Cum este ? Cum se comporta ?

- Sa o descriu fizic ?

- Sa o descri asa cum iti vine acum in minte.

- Are ochii verzi. Cei mai frumosi ochi pe care i-am vazut vreodata.

- Ca ai tai ?

- Da. Ca ai mei. Asta imi place foarte mult.

- Inteleg. Ce altceva poti spune despre ea ?

- Este mai ancorata in realitate decat mine. Eu am avut perioada in care am fost in coma si am trait mai mult in imaginatie si amintiri. Si acum imi joaca mintea feste. Stie clar ce e de facut si cand. Insa parca uneori imi ordona sa fac ceva. Asta nu-mi place. Imi place cand e jucausa, cand e plina de viata, dezinvolta. Eu nu mai sunt asa. Eram asa...

- Sa inteleg ca Maya este asa cum ti-ar placea tie sa fi ?

- Cam asa ceva. Din unele puncte de vedere. O admir. A ramas la fel, in ciuda tuturor dificultatilor. A stiut mereu sa rezolve totul. 

- Ce mai poti spune despre ea din punct de vedere fizic ?

- Este frumoasa.

- Multe femei sunt frumoase...

- Da. Este cat mine de inalta, degete subtiri si lungi, parul lung si catifelat, pielea sensibila si ochii verzi... iubesc ochii ei.

Pentru cateva secunde se stinge lumina apoi se aprinde. Lucian se gaseste intins pe un trotuar rulant. Se ridica buimac.

- Domnisoara, scuza-ma te rog. Unde duce acest trotuar ?

- La gara.

- Care gara?

- Gara de Nord.

- Si cum pot face sa ma intorc? Nu stiu ce caut aici si nici nu vreau sa merg la Gara de Nord.

- Dar la care gara vrei sa ajungi ?

- La nici-o gara.

- Nu se poate asa ceva. Toti trebuie sa ajungem la o gara. Mai gandeste-te un pic. La care gara vrei sa ajungi ?

- Nu vreau sa ajung nicaieri. Nici nu stiu unde sunt. 

- De unde te-ai urcat ?

- Habar n-am.

- Cum te cheama ?

- Lucian. Pe tine ?

- Maya. Incantata de cunostinta. 

- Da... Tu unde te duci ?

- Acolo unde te duci si tu. Suntem pe acelas trotuar rulant.

O zi banala

- Ce vrei sa facem azi ?
- Nu stiu.
- Vrei sa mergem in parc?
- Am putea face asta.
- Spune-mi ce vrei. Ai stat rupt de lume mult timp. De cand te-au externat nu ai iesit din casa. Ma gandeam ca poate ar fi ok sa iesim sa ne plimbam.
- Nu stiu ce vreau. M-am obijnuit sa fiu singur. Sa am doar amintiri si prezenta ta. Nu sunt pregatit pentru realitatea pe care o infrunt acum. Cand eram in coma am avut momente in care simteam ca totul este real... apoi ma trezeam la realitate si nu ma puteam trezi. Am avut fel si fel de trairi. Nu ai putea intelege.
- Inteleg perfect. Am fost acolo, cu tine, tot timpul.
- Ce ai fi putut tu intelege prinvid un om in aflat in coma ? Nu vedeai decat corpul meu zacand. Nu auzeai decat aparatele, nu-mi auzeai gandurile. Nu-mi vedeai trairile.
- Stiu mai lult decat crezi tu ca stiu si inteleg mai bine decat ai tu impresia ca inteleg. Am fost cu tine, asa cum am mai spus, tot timpul.
- Maya, nu te juca cu nervii mei ! Inceteaza sa mai crezi ca le stii pe toate ! Nu ai habar cum e sa fi prizonier in propria minte.
- Vei intelege intr-o zi ca am fost langa tine in acea temnita. Fa ce vrei ! Eu ies sa ma plimb.

Perdea de ploaie

Zgomotul nu mai este acelasi.
- Nu puteti face asta !
- Domnisoara, sunteti ruda ?
- Nu.
- Sotia lui ?
- Nu.
- Intelegeti ca nu se mai poate face nimic ! Ne puteti pune in legatura cu rudele lui ?
- Nu are pe nimeni.
- Atunci, va veti ocupa dumneavostra de cele necesare ?
Deschid ochii. O vad. Ma apuca strans de mana.
- Hai sa mergem, Lucian !
- Nu vin. Nu vezi ca ploua ?
- Si cand ai venit ploua. Ploaia nu te-a impiedicat sa vi. De ce te-ar impiedica sa pleci ?
- Nu vreau sa plec.
- Nu te mai vor.
- Nici eu pe ei. Sunt satul sa zac aici, dar nu vreau sa plec pe ploaie. Nu putem astepta ? Poate se opreste.
- Se va opri. Intr-o zi isi va da seama ca plange degeaba.
Ma trezesc brusc. Sunt in dus. Apa e ca o ploaie rece de Mai.
- Maya ! Ai oprit centrala?
- Nu. Ne-au oprit gazele. Nu am mai platit facturile de patru luni.
Ies. Ma bag in pat langa ea si o strang tare in brate. Este calda. Parca niciodata nu a fost atat de calda.
- Lucian... eu m-am gandit mai bine si... nu mai pot continua. Nu te mai pot astepta. Cat sa te astept ?
- Atat cat este nevoie.
Ma ridic si plec. In urma mea ploua.
- Domnisoara. V-am adus o lumanare.
- Nu-i nevoie. El nu crede in asta.
- Cum vreti.
- Lucian... te-am asteptat si te voi astepta atat cat este nevoie. Dar ei nu inteleg. Te implor Lucian. Te implor, trezeste-te !
Plange si suspina langa mine. O aud. O vad. O simt. Parfumul ei imi intra pe nari pana in creier. O ating usor pe mana. Se uita la mine cu ochii ei mari si verzi. Zambeste tamp. Asa zambeste ea.
- Sunt aici. Nu vreau sa plec.
Ramane muta de fericire. Infirmiera ma vede. Cheama toata suflarea din spital sa vada minunea.
- Da. Sunt aici ! Nu vreau sa plec pe ploaie.